Au trecut sarbatorile de iarna si la noi, dar nu ca in toate familiile. Eu inca faceam eforturi sa uit prin ce am trecut in timpul ultimei vizite la parinti, insa tristetea nu vroia deloc sa ma paraseasca.
Intr-o zi, sotul meu era afara cu fiul meu, faceau poze in zapada cand am primit o telegrama care m-a ingrozit. "Veniti urgent Alina moarta". Mainile imi tremurau puternic si picioarele nu ma mai tineau. Era prea mult pentru mine. Ce vroia sa insemne toate astea ? Cineva isi batea joc de mine sau credea ca pot primi toate loviturile acestea ? De ce si pana cand ? Ce inseamna toate astea ? Nu imi revenisem inca, desi trecusera trei saptamani, in plus imi puneam neincetat aceleasi intrebari : "de ce ? ce facusem asa de rau ? cu ce gresisem si ce as mai putea face pentru ca mama sa nu mai fie atat de pornita impotriva mea ?" Doar ea avea raspunsuri la toate intrebarile mele si mi le dadea mereu, fara ca eu sa i le cer : "de ce te-ai maritat ? ce ti-a trebuit ? ai avut nevoie de om ?" Ma facea sa-mi fie rusine ca ma casatorisem.
Dar asta era prea de tot ! Nu stiam ce sa mai cred ! Aveam impresia ca mi-au scris asta ca sa ma duc iar la ei. Si preferam sa ma fi mintit, sa fie o gluma proasta ... "o gluma cat se poate de proasta", imi ziceam in sinea mea ... dar daca nu era o gluma ? daca era adevarat ? Ceva inlauntrul meu imi spunea ca e adevarat. Nu reuseam sa scap inca de toate amintirile triste, cand alta lovitura de moarte a venit pe neasteptate. M-am prabusit. Cerul s-a prabusit peste mine si mi se parea ca sunt deja in iad de unde nu ma mai poate scoate nimeni. As fi dat orice ca cineva sa schimbe acest tablou de jale, sa schimbe totul, mi se parea ca sunt in iad unde jalea si durerea nu mai aveau sfarsit. Gemeam fara putere si nu mai stiam de mine... gemeam, nu mai puteam nici sa plang ...
Socrul meu a telefonat si cand a avut confirmarea ca intr-adevar sora mea murise, nu a avut curajul sa-mi spuna. Mi-a spus doar "va cheama acolo ca sa va impacati, duceti-va ca nu e bine sa tineti suparare pe ei, lasa, uitati si voi acuma, ca le pare rau si lor..." Nu-l credeam. Vedeam tristetea de pe fata lui si am hotarat sa mergem la parintii mei mintindu-ma singura ca are dreptate, ca sa nu cad pe drum. Aveam baietelul de doi anisori si eram insarcinata in cinci luni, dar eu eram ca o fiara hartuita si sfasiata care se taraste dandu-si sufletul de durere. Tristetea, durerea, groaza, sunt cuvinte mult prea neinsemnate si devin fara valoare cand incerc sa descriu ce simteam ... ura, dezgust, neputinta, violenta, dorinta de razbunare (dar impotriva cui ?), manie, ranchiuna, ura, ura, multa, multa ura ... toate mocneau in mine sufocandu-ma sfasietor de cumplit, iar eu gemeam neputincioasa, slabita si obosita de viata mea zbuciumata la 22 de ani inca ... tineretea mea ! anii mei cei mai frumosi ! ... anii mei cei mai tineri, intr-o lume infecta de ura si gelozie care nu putea oferi altceva decat veninul care era in ei, plini de venin si de fiere amara !...
Pana am ajuns in fata portii, nu credeam ca mie mi-e dat sa traiesc toate acestea si speram totusi sa-i gasesc pe toti dormind linistiti pentru ca nu era decat ora 6.30 dimineata, in ianuarie. Odata ajunsa insa la poarta, am vazut lumini aprinse in toata casa, lumanari aprinse pe veranda din fata si capacul de sicriu rezemat de perete in picioare ... la vederea acestora am pierdut tot controlul si m-am pierdut pe mine insumi simtindu-ma la capatul unui drum lung de chin si durere si crezand ca totul s-a terminat si pentru mine, ma vedeam in sicriu alaturi de sora mea si am cunoscut atunci tristetea absoluta, cand orice ai mai vrea sa faci ca sa schimbi ceva, nu se mai poate. S-a terminat. Nu mai poti face nimic. Totul pana la moarte ! Daca baietelul meu nu ar fi existat, cred ca acolo era si sfarsitul vietii mele, dar el era cu mine. M-am trezit in casa cu fiul meu in brate, tatal meu il asezase ca sa ma linistesc, ca sa vad ca am pentru cine sa lupt ca sa traiesc, sa-mi aduca aminte ca cineva pe lumea asta are nevoie si de mine totusi...
Dupa inmormantare eram prea neputincioasa sa ma intorc acasa cu sotul meu, dar el trebuia sa mearga la serviciu si la insistentele mamei mele am ramas la ea cu fiul meu, crezand ca sufera si are nevoie de noi si de mangaiere. Din nou m-am gandit la nevoile ei si nu la ale mele si din nou m-am inselat. Pierderea sorei mele nu a facut-o pe mama mai buna, ci din contra. Aveam sa indur in continuare alte umilinte, pana in ziua cand i-am spus plangand : "dupa cum te porti cu mine, cred ca mai multumita ai fi sa ma vezi si pe mine moarta ..." si raspunsul ei a fost prompt: "mai bine in pamant decat proasta la usa mea !". Ca si cum nu ar fi fost destul, paharul continua sa dea peste de plin ce era si nimeni nu oprea acest potop de necazuri. "Mai e cineva ca tine ? uita-te si tu in ce hal ai ajuns ?" imi spunea mereu mama si-mi dadea exemple colegele si prietenele mele. Eu raspundeam mamei dar in gand ca sa nu o provoc mai rau la cearta : "dar a facut vreo mama cu fata ei ce ai facut tu cu mine ?" Cu siguranta nici o mama nu s-a comportat vreodata asa cu fiica ei !
Sotul meu era mecanic de locomotiva si venea sa ne vada la fiecare sfarsit de saptamana, apoi din ce in ce mai rar din cauza ca mama nu il primea deloc bine. Cand ziceam ca plec cu el, mama spunea : "el sa plece, dar tu ramai !" Comportamentul ei era foarte normal pentru ea, pe cand viata mea de familie, pentru ea era ceva iesit din comun, cu care nu se putea deloc acomoda. Lupta sa nu isi piarda locul si vroia sa nu uit toata viata ca ea e mama mea. Cand vreo prietena de-a ei ii spunea sa ma lase in pace sa merg cu sotul meu, ea raspundea imediat ; "n-avem noi nevoie ! nu ne trebuie noua !..." de parca era ceva nemaipomenit de oribil si anormal ca eu sa fiu casatorita. Intr-o zi, una
din prietenele ei i-a zis : "pai tu n-ai nevoie, dar ea e tanara ...", iar de atunci mama a spus ca femeia aceea nu este sanatoasa la cap si a dispretuit-o. Insa femeia aceea avea doua fete pe care le casatorise si ele erau foarte bine, fiecare cu familia ei, la casa ei ... eu nu aveam acest drept pentru ca asa vedea mama mea lucrurile, adica eu aveam o mama pe care trebuia sa o ascult ...
Mi-au trebuit inca multi ani ca sa incep sa ma debarasez putin cate putin de locul pe care ea vroia cu insistenta nebuna sa-l pastreze mereu in viata mea. Si nu ceda deloc la locul acela ! Insa cand eu am devenit mamica pentru a doua oara si am vazut ca am o fetita, am inteles ca rostul vietii nu este sa facem copii ca sa stapanim peste ei, ci ca sa ii ajutam sa creasca si sa aiba si ei la randul lor viata lor si rostul lor pe pamantul acesta.
- va urma - (pentru a citi continuarea, dati clic pe butonul cu cifra 4 in stanga paginii sus la meniu)
