- 4 -

A venit si vremea sa nasc, era vara si frumos afara, numai ca frumusetea asta eu nu o mai remarcam la doar cateva luni de la pierderea sorei mele; eram trezita la realitate doar gandindu-ma ca trebuie sa imi revin pentru ca am copiii ... numai ca, departe ca necazurile mele sa se fi oprit aici. Cand am venit de la maternitate, o vecina din bloc mi-a spus : "de ce mama pleci mereu si-l lasi singur, uite ca a adus alta in lipsa ta, si mereu era pe aici obrasnica aia !" Vecina de la doi a zis :"eu m-am luat de ea si i-am spus sa-l lase in pace ca e om insurat si are nevasta cuminte si simtita ..."  Dupa toate cate mi se intamplase pana atunci, asta am primit-o ca si cum ma asteptam sa mai vina si alte rele in viata mea, desi nu-mi pica deloc bine, dar eram atat de sigura ca mai urmeaza si altele, incat nu ma mai miram de nimic.

Am fost prea mandra ca sa iert pe sotul meu pentru ceea ce facuse si din cauza mandriei nu am mai suportat sa traiesc alaturi de el la gandul ca are alte femei, asa ca m-am despartit. Am avut de ales intre a ramane cu sotul meu si-l accept asa cum este (recunoscuse ca are pe altcineva), sau a ma intoarce sa locuiesc la mama si asa cum este ea, macar e mama ! Decizia am luat-o cand am descoperit in buzunarul sotului meu o reteta de la dermatologie. Cand fiica mea avea doar o luna, m-am despartit de comun acord de sotul meu. 

Anii care au urmat au fost la fel de tristi pentru mine intrucat nu am trait niciodata o vindecare totala a ranilor sufletesti, dar nici nu am avut fericirea sa intalnesc pe cineva dispus sa ma ajute la aceasta. De fapt, ori de cate ori vroiam sa vizitez o prietena, mama imi spunea ca nu am ce cauta la ele, pentru ca ele sunt maritate, deci nu aveam dreptul sa am nici prietene casatorite. Desi nu au mai avut loc alte evenimente la fel de marcante, eram mereu tare trista si asta nu era deloc normal pentru varsta mea. Aveam doi copii tare frumosi si de foarte multe ori lumea intorcea capul si se uita cu drag la ei, spunand : "Doamne, ce copii frumosi !...", iar eu ii luam in brate si ma bucuram de ei. De multe ori mama ma certa sa nu-i mai iau atata in brate si ma intristam la gandul ca nu am dreptul sa-mi imbratisez nici copiii ... defapt ma certa din orice ...

Starea sanatatii mele se inrautatea pe zi ce trece. Cantaream 47 de kilograme si faceam crize de tahicardie, anxietate si caderi de calciu pe sistem nervos. Eram depresiva, hepatica, aveam si un inceput de ulcer, spasmofilie, o malformatie la inima, reumatism, dischinezie biliara, migrene, cefalee si alte derivate, astfel incat cand nu mai puteam si mergeam la medic, nici el nu stia ce sa trateze mai intai. La 24 de ani am cazut foarte bolnava si aveam deja toate aceste diagnostice, puse de diferiti medici generalisti si specialisti. De multe ori am avut impresia ca traiesc ultimile clipe din viata mea si nu imi era frica de moarte, dar durerea mea cea mai mare era : "Doamne, Te rog, nu ma lasa sa mor si copilasii mei sa ajunga pe mana mamei mele !" Nu ma speria moartea, din contra, mi se parea ca este singura posibilitate de a scapa de necazuri, dar ma speria gandul ca vor ramane copiii mei cu mama, nefiind altcineva sa aibe grija de ei. Si atunci am inceput sa chem Numele Domnului.

Nu am inteles multa vreme de ce a trebuit sa trec pe aici, dar poate niciodata nu as fi strigat la Dumnezeu din toata inima cum am facut-o atunci, cand eram zdrobita de tot si nu mai vedeam nici o alta nadejde decat Dumnezeu. Si atunci Dumnezeu mi-a raspuns, asa cum numai El poate si stie sa o faca, in chip minunat. 

Dupa ce am pierdut pe sora mea, venea foarte des la noi in casa o vecina care avea 13-14 ani; iubea foarte mult pe copiii mei si ne-am atasat ca si cum ar fi facut parte din familie. Intr-una din zile cand eu eram tare bolnava, i-am spus : "cred ca mor, nu mai pot ! ...", ma uitam la copii si plangeam si apoi un gand mi-a trecut prin minte, din senin, ceva la care niciodata inainte nu ma gandisem si am intrebat-o brusc "tu ai o Biblie ?" "Da sigur !" mi-a raspuns ea si am rugat-o imediat sa mi-o aduca.
Din acea seara am inceput sa citesc Biblia si nu am mai lasat-o din mana. Am inceput-o de la prima pagina, ca sa nu pierd nimic si sa o pot intelege. Abia asteptam sa ajung la sfarsit ca sa stiu tot. Numai ca, contrar asteptarilor mele, eu eram din ce in ce mai bolnava si iar nu intelegeam de ce este asa. Credeam ca daca citesc in Biblie, trebuie sa ma fac bine, dar Dumnezeu avea alt plan, iar eu nu aveam cum sa-l cunosc si sa-l inteleg in starea in care eram. Abia mai tarziu mi-am adus aminte ca citisem despre Moise : 40 de ani l-a tinut Domnul in Egipt (ca sa invete intelepciunea egiptenilor care era foarte renumita in vremea aceea) si alti 40 de ani in pustie (ca sa invete intelepciunea Lui Dumnezeu care era foarte rara in vremea aceea) si abia la urma Moise a vazut pe Dumnezeu in toata slava Lui pe munte ...

Am ajuns deci la spital unde am stat vreo trei saptamani si acolo am cunoscut o femeie credincioasa care mi-a explicat multe lucruri din Biblie. As fi stat ore intregi sa o ascult, si nu ma saturam. Aveam multe intrebari sa ii pun mereu si ea cunostea raspunsul la toate. Dupa felul cum vorbea se vedea nu numai ca cunoaste, dar si traieste viata de crestin iubind in adevar pe Dumnezeu. Pentru mine era prima persoana "pocaita" (dupa porecla data lor de oamenii necredinciosi) cu care stateam de vorba si cred ca daca nu as fi trecut prin atatea necazuri, nu m-as fi oprit niciodata sa stau de vorba cu ea. Nu locuia departe de mine si deseori am trecut pe langa ea, dar nici macar nu ma uitam sa o salut, stiind ca e pocaita, o desconsideram ca si toti ceilalti vecini. Ma multumeam sa ma gandesc ca nu o cunosc, ca sa justific faptul ca nu o salutam, in realitate insa mi se parea ca ma injosesc daca o salut ... Imi e rusine azi sa-i spun cu ce ochi o vedeam eu inainte de a o cunoaste si de a ajunge la spital. Despre pocaiti stiam doar ca fac copii multi si se duc mereu la adunare, nimic mai mult.

-va urma - (pentru a citi continuarea, dati clic pe butonul cu cifra 5, in stanga paginii sus la "Meniu")