CUPTOARELE CURATIRII 
(de Mirona Simcea)
 

Nu sunt scriitor, deci nu va asteptati sa tineti in mana un roman de cea mai buna calitate ; din contra, veti gasi aici depanari de amintiri care dor inca si sfaturi pentru parinti, mai tineri sau mai putin tineri, care nu au timp sa-si cunoasca si sa-si inteleaga copiii carora le-au dat viata si s-au multumit doar cu atat. Acelei categorii de parinti ma adresez in aceste randuri si singura mea dorinta este de a ajuta, daca este posibil, parintii sa-si dea seama de greselile pe care le fac si de suferintele provocate copiilor lor, copii care pot sa ramana traumatizati pe viata.... 

Am ezitat mai mult de 17 ani pana am decis, in sfarsit sa-mi pun gandurile pe hartie si sa le fac cunoscute si altora. Nici acum nu mi-e usor si teama ca voi improsca pe cineva cu noroi, ma sperie enorm ; dar nu mai pot ! port pe umerii mei o povara prea grea, care nu este a mea si nu o mai pot duce, asa ca am decis sa o las de tot.
Pe de alta parte, regret ca nu mi-am facut curaj sa scriu mai de mult, as fi fost de multa vreme si eu eliberata de aceasta grea povara si poate reuseam sa ajut si cateva persoane ; imi cer iertare deci pentru ezitarea si intarzierea mea ! Iata deci aici povestea mea :

capitolul 1

S-au scurs ani multi si grei, de unii nici n-as vrea sa-mi mai aduc aminte, dar zilnic ma trezesc cu aceleasi triste amintiri si le retraiesc fara incetare, fiecare clipa, fiecare suspin, fiecare lacrima si fiecare amaraciune. 
Nu mi-am dat seama multa vreme insa, ca tocmai aceste incercari ale vietii mi-au format caracterul si m-au apropiat de Dumnezeu ; cu greu am inteles cat este de trecatoare viata pe pamant si toata truda ei zadarnica....

Imi aduc aminte ca eram mica si aveam frati mai mici de care trebuia sa am grija. Nu se stia pe vremea copilariei mele ce inseamna pentru un copil o sarcina atat de grea si nici parintii mei nu si-au dat seama. La doar cativa anisori, ne asumam aceasta raspundere din iubire pentru fratiorii mai mici, sau din respect pentru parintii de care vrem sa ascultam, dar sarcina aceasta poate deveni o adevarata povara daca este lasata prea mult pe umerii nostri si din nefericire multi parinti ignorau acest lucru la vremea respectiva.

Astfel am crescut cu griji si ingrijorari inca din frageda copilarie. Nu era usor sa tin in preajma mea o surioara si un fratior mai mici decat mine, care trebuiau supravegheati permanent si de multe ori le spalam si hainele. Cu timpul si pentru surioara mea mai mica a devenit insuportabil faptul ca eu eram cea care ii interziceam anumite lucruri : "nu te duce afara, nu iesi pe drum, nu face cutare sau cutare lucru !" Se spune ca asa cum ne crestem copiii, asa ii avem. Dar fiind sora cea mare, totul a fost lasat in grija mea si nu numai purtarea de grija a celor mici, dar daca parintii mei se certau intre ei, eu eram acuzata intotdeauna : eram vinovata daca in casa era deranj, daca ceva nu era in ordine, daca scapa pe strada fratele mai mic, daca nu curatam cartofii, sau mi se reprosa chiar ca am venit pe lume si nu sunt buna de nimic. Adormeam tarziu noaptea gandindu-ma ce as putea face si cum, mai ales ca ma simteam vinovata ca exist ...
Am inceput sa ma impun fata de fratiorii mei, din dorinta de a pune capat certurilor in familie. Ma gandeam ca daca parintii mei vor fi multumiti, nu se vor mai certa, totusi, toate eforturile mele erau zadarnice. Eu nu puteam sa inteleg atunci ca certurile intre ei plecau din orice, deci continuam sa ma acuz si sa depun orice efort ca sa fie bine in familie. Fara sa-mi dau seama, mi-am pierdut copilaria in ingrijorari si framantari care nu erau deloc compatibile cu varsta mea frageda.
Pentru ca parintii mei plecau dis-de-dimineata la serviciu si lasau totul in grija mea, in subconstientul meu eu am schimbat rolul de sora mai mare, in acela de mama, devenind persoana de care fratii mei mai mici trebuiau sa asculte si pe masura ce eu deveneam mai autoritara, sora mea mai mica devenea si mai neascultatoare. Daca parintii mei ar fi inteles atunci toate acestea, lucrurile ar fi fost altfel, dar nici nu le-a trecut prin minte. 

La 20 de ani aveam inca acest sentiment de responsabilitate fata de fratii mei mai mici, astfel incat, desi departe de casa, nu incetam sa le duc grija si veneam cat puteam eu de des sa-i vad.
Este o mare diferenta intre a-ti iubi fratiorii si a te considera raspunzator de ei. In plus, raspunderea implica autoritate, si macar ca eu ii protejam din iubire, ei ar fi preferat totusi ca sora lor sa accepte totul fara sa le interzica sa iasa seara pe strada sau sa intarzie prea mult in vizite.

Bineinteles ca toate acestea nu au putut decat sa genereze conflicte intre noi pana in anii tineretii si nu putine ne-au fost certurile, chiar cu batai si lacrimi. Eu ceream doar ascultare, iar sora mea vroia doar sa fie independenta. Cat despre fratele meu, fiind cel mai mic, el era tare cuminte si ma asculta in tot ce ii spuneam sa faca ; eram cu vreo sapte ani mai mare decat el.

De multe ori adormeam plangand de suparare si ma intrebam de ce nu ma asculta sora mea ; eram tare suparata din cauza ca ea nu putea intelege ca eu nu ii vreau raul, si daca ii spuneam sa nu se duca intr-un loc sau altul, vroiam ca ea sa fie in siguranta si sa nu i se intample ceva rau. 
Intr-o zi fratele meu a cazut si si-a spart capul, iar imaginea lui cu fata plina de sange m-a speriat foarte tare; nu aveam nici eu mai mult de zece ani dar incepusem sa vad pericole la tot pasul si deveneam din ce in ce mai prudenta pentru siguranta fratilor mei. Numai ca sora mea nu  vroia sa evite pericolele si nici nu-i pasa ei daca acestea existau sau nu ! Ea vroia sa mearga oriunde si sa ramana oricat, fara ca eu sa ii interzic ceva, iar eu vedeam pericole peste tot. Intr-o zi ea nu a mai venit acasa deloc, iar eu ma consider inca vinovata, desi asta se intampla in iarna anului 1985.....

Asa am crescut impreuna, doua firi total diferite una de cealalta, eu si sora mea care nu ne-am inteles niciodata. Dar nu pot sa descriu tristetea care o simteam cand eram departe si nu ne vedeam saptamani intregi. Stiam ca e sora mea pe care o iubeam pentru ca era mai mica decat mine si ma gandeam si la fratiorul meu care era ca o fetita de cuminte. As fi vrut sa fiu mereu cu ei sa-i ocrotesc, dar cu trecerea anilor, scolile, serviciile si apoi alte probleme au reusit sa ne desparta pe unii de altii pentru totdeauna ...